„Bine ai venit in Irlanda! Tarife: in jur de 5 euro ghinisul. Bea una si pentru mine :)”
Primul sms primit in Irlanda. De la un glumet. Te face sa te gandesti insa la ce reputatie mai au si insularii astia! Englezi, irlandezi, se stie ca beau si ca tin la bautura. Scotienii (bine bine, astia sunt peninsulari!) sunt faimosi datorita trio-ului de clisee: kilt – whiskey – zgarcenie iar irlandezii datorita altui trio: trifoi – Guinness – irish dance. Colin Farrell a avut probleme la Hollywood din cauza asta – din pricina bauturii, nu a trifoiului sau a dansurilor. Omu’ obisnuieste sa bea nici mai mult nici mai putin decat o facea la el acasa si pentru asta americanii i-au pus niste etichete necuviincioasee. Tz tz tz!
Dar, daca e sa bem una mica in Dublin, cot la cot cu internationalii sau cu localnicii, ce bem si unde?
Temple Bar
Temple Bar in sus, Temple bar in jos. Numele asta pare agatat de Dublin ca ciulinii de blana unui caine. Care-i faza? Daca Joyce spunea ca nu poti sa mergi 35 de metri in Dubin fara sa dai de un pub, de ce Temple Bar e atat de faimos?
Paaaai…. daca Bucuresti a fost o data Micul Paris, acum insa am putea spune ca centrul nostru istoric e un fel de Temple Bar. (Asa-i c-ati cazut de pe scaune?) Ok, lasand comparatiile ieftine la o parte, Temple Bar e un pub. Dar si o zona. De pub-uri. Si nu a fost intotdeauna asa.
O data, de mult, zona asta era cea mai rau famata. Pentru …ortodocsi. Era o zona a pierzaniei si o zona a placerilor, adica era plina de bordeluri. Si totul din cauza Vamii aleia, care era in centrul orasului. Daca exista Vama, inseamna ca exista marfuri, inseamna ca cineva aduce acele marfuri si altcineva trebuie sa distreze si sa relaxeze pe acel cineva care a adus marfa de peste mari si tari. O chestie de business, in fond. Tot business a fost si cand Cladirea Vamii (Custom House) a fost mutata pe celalalt chei si zona a inceput incet incet sa decada si peisajul sa devina din ce in ce mai dezolant. Si uite asa, in cateva randuri am acoperit perioada 1700-1950. Prin 1980 compania de transport a statului a inceput sa cumpere terenul (cu cladirile de pe el) ca sa faca aici un terminal de autobuze. Chiriile erau foarte mici si in zona au venit o multime de artisti, mici comercianti cu mici magazine, galerii de arta. De aici si pana la proteste care sa impiedice transformarea zonei intr-un depou a fost un pas; pana la rebranduirea zonei ca fiind „the cultural quarter” a fost inca un pas. Ambele au fost facute. Azi, Temple Bar e doar o zona a osandirii (culturale) a ficatului.
Ce se intampla in pub-uri? In afara de baut? Si mancat? Si ascultat muzica irlandeza live? Si uitat la meci? Si vorbit cu prietenii? Are loc un fenomen ciudat numit pub crawling. E cam ceea ce se intampla si la noi, in centrul vechi, doar ca ei au inventat chestia asta. Te duci intr-un loc, bei, te simti bine, apoi iti iei prietenii te duci intr-un alt loc, bei, te simti bine, apoi iti iei prietenii (aia care inca se tin pe picioare) te duci intr-un alt loc (daca mai poti), bei, te simti bine…. E o chestie sociala: vezi mai multe locuri, cunosti mai multi oameni. Mai mute puteti afla aici.
Pentru mine cartierul a fost cam scurt. Mic. Vroiam mai mult. Probabil ca daca as fi facut the proper thing si l-as si vizitat cu vreo doua Guiness-uri la bord probabil ca s-ar fi marit subit. Dar…avand in vedere ca ne-am invartit pe acolo ziua si eram flamanzi, am trecut cam repede pe acolo. Asta nu inseamna ca nu ai ce manca in Temple Bar. Gasesti foarte multe chestii de bagat la ghiozdanel, de la pizza la 5 euro pana la Tante Zoe’s, restaurant creol, cu specialitati de pe malurile Mississippiuui, unde felurile de mancare in mod sigur costa mai mult de 5 euro. Dar sa nu ne oprim la mancare. Poti gasi orice in Temple Bar: cazare, chestii de cumparat, muzee & alte chestii culturale; hei, cred ca poti gasi si dragostea acolo. Si mai mult ca sigur aglomeratie si multe limbi straine.
Guinness Storehouse
Sau altarul berii Guinness. Irlanda e verde –arbore pana cand cineva rosteste „Guinness”. Atunci totul capata o nuanta maronie – neagra, cu un guler bej deasupra.
Temple Bar e greu de ratat deoarece iti este cumva in cale, daca scopul tau e sa te invarti prin centru. Dar la Guinness Storehouse trebuie sa iti propui sa ajungi. Si recomand sa mergi pe jos pana acolo, ca fiecare pas sa iti mareasca dorinta de Guiness si sa savurezi fiecare picatura din acel pahar imens pe care il vei bea la destinatie.
Cu mana pe pahar marturisesc ca nu am vrut sa ajung aici. Nu era pe lista mea acest loc turistic al pierzaniei si al snobismului: „Nu se poate sa nu te duci in Dublin si sa nu treci pe acolo!”. Mnu?
Am fost pacalita. Trasa pe sfoara! Mi-au ajuns la urechi soaptele dulci ale Adrianei care spuneau ca acolo exista un turn care iti ofera o priveliste de 360 grade asupra orasului. A fost mai rau decat daca as fi incercat sa fac un concurs de baut bere. Am cedat. Am luat-o la pas repejor intr-acolo, caci era tarziu si mai aveam vreo 2 ore pana cand se inchidea. A fost un moment in care ne-am oprit si era sa renuntam: atat eu cat si Bogdan eram foarte infometati, si in momentul in care am trecut pe langa un fish&chips, ne-a trebuit multa vointa si o promisiune ferma ca „vom manca dupa Guinness” ca sa ne continuam marsul.
Exista o intreaga zona in care se produce Guinness-ul. E un cartier intreg cu stradute paralele si perpendiculare, strajuite de zidurile inalte ale fabricii. Un mic labirint prin care trebuie sa te descurci ca sa ajungi la poarta principala, intrarea in taramul fagaduintei. Noroc ca sunt multi cei care cauta fagaduinta, asa ca am putut urma turma (turma nu se rataceste!).
Partea proasta este ca intrarea costa foarte mult si acel pahar de Guinness inclus nu te incalzeste foarte mult cand trebuie sa deschizi portofelul. Partea buna este ca noi, avand Dublin Card, am intrat gratis. ( Da, am facut o afacere foarte buna. Cu fiecare intrare ne felicitam mai mult. La finalul sejurului irlandez, cand am facut socoteala cat am economisit, mai ca ne-am luat in brate de fericire. ) Si da, berea gratis era still available. Avand in vedere ca am ajuns pe ultima suta de metri a programului, a trebuit sa facem o alegere: ori vizitam muzeul mai intai si riscam sa ramanem cu gatul uscat, ori bem si apoi vizitam muzeul. Ghiciti ce am ales?
Deci, iata-ne in lift ducandu-ne sus, tot mai sus, la cel mai de sus bar. Sunt doua. Dar ala panoramic e ala sus de tot, acolo unde se termina liftul. Se numeste Gravity Bar. S-au deschis portile fagaduintei si am ajuns….intr-un loc incredibil de aglomerat. Nu stiu cati erau in muzeu, dar barul asta se apropia de capacitate maxima. Daca faceai un mic exercitiu de imaginatie si incercai sa ti-l inchipui gol, ai fi vazut ca e foarte misto. E circular si esti deasupra Dublinului, care se vede (din) in toate partile. Nici n-ai fi banuit ca e atat de intins. Barul e central si eliptic. Ferestre sunt de sus pana jos, cu citate din scriitori irlandezi de renume, despre Dublin sau locuri anumite din Dublin. Langa ferestre, masute si fotolii. Intre fotolii si bar, zona de umblat si niste mese inalte, de bar, unde poti sa bei in picioare. Nici plin de oameni nu arata rau, dar, unul la mana, trebuia sa ai grija la bere, ca in forfota aia sa nu dea cineva peste tine, si doi la mana, riscai sa cazi pe ganduri in legatura cu relatia bere gratis – muzeu: „Oamenii astia au venit aici doar pentru bere?” , „Par foarte comozi, oare de cate ore stau?”.
Am baut trei sferturi din acel pahar. Incet. Era cinci dupa-amiaza si eu aveam la bord doar micul dejun. Clatinandu-ma un pic, ne-am dus sa vizitam muzeul, care s-a dovedit a fi cel mai haios muzeu pe care l-am vazut pana acum – din vina berii evident.
Oamenii aia de marketing au facut o chestie foarte misto acolo. Daca esti pasionat de advertising, marketing, recomand o vizita. O sa fii incantat. Daca esti pasionat de bere, recomand. Acolo e istoria brandului tau preferat. Si nu numai istoria, ci si procesul si chiar si ingredientele principale: hamei, apa, orz, drojdie de bere. Ajungi in niste incaperi gen minihala si ai un bazin imens cu orz. Si apoi ai tancul cu apa. Sau un LCD imens care afiseaza campuri de orz in bataia vantului. Exista un loc special in care iti arata orzul prajit – rumenit. Si poti sa il iei in mana si sa-l mirosi si sa multumesti lui Arthur Guinness , cel care a venit cu ideea de actualei formule. Au fost niste presiuni ca el sa fabrice ale (un tip de bere) dar el s-a tinut tare pe pozitii.
Cireasa de pe tort? In interior exista un spatiu in care sunt scarile rulante ce fac legatura intre etaje. Si spatiul asta are forma unui pahar de Guinness! Nu e imaginatia mea si nici nu vorbeste berea pentru mine: chiar are forma unui pahar de Guinness.
Distileria Jameson
Al treilea element al trinitatii: Distileria Jameson. Pana sa ajung acolo era o distilerie de whiskey. Dupa ce am plecat de acolo, era locul unde se face Jameson, probabi cel mai bun si mai baut whiskey din lume.
Nici aici nu vroiam sa ajung. Dar Adriana auzise ca Jameson a pornit ca o afacere de familie si ca asa a si ramas (pana in 1988, cand a fost cumparata de un grup francez). Bun, sa vedem atunci cum arata o afacere de familie de whiskey. Vazand entuziasmul meu – sau lipsa lui – mi-a spus ca acolo e alt turn din care putem admira Dublinul. Si cu asta mi-a atins coarda sensibila si am pornit intr-acolo.
Locul e mic si dragut si adaptat cerintelor secolului 21: sa vanda povestea whiskey-ului Jameson, si o data cu ea, Jameson-ul.
Aici a trebuit sa asteptam in curte sa se faca ora exacta ca sa putem sa intram in turul ghidat – dap, aici era ordine. Si primul lucru pe care l-am facut in cadrul turului a fost sa ne asezam confortabil intr-o minisala de cinema si sa ne uitam la filmul cu povestea acestei bauturi. Asa am aflat ca Jameson se bea intr-un fel in New York (combinat cu Coca-Cola), intr-alt fel in Dublin (cu suc de merisor) si in alt fel in Sydney (am uitat in ce combinatie). Am aflat de asemenea ca „whiskey” inseamna „ apa vietii” si ca au fost si turisti care au adormit in sala aia.
Ne-au luat apoi si ne-au aratat utilajele, masinariile, chestiile imense de cupru in care distilau pe vremuri whiskey-ul. Un om pasionat de istoria productiei unei bauturi ar fi incantat aici; pe mine insa ma pierdusera undeva pe drum, asa ca tot ce puteam face era sa ma uit atenta la cazanele alea mari, care aveau o culoare rosiatica asa frumosa, si la tevile care erau peste tot. Am devenit un pic mai atenta cand ghida a spus ca o parte din whiskey „apartine ingerilor” – adica evaporarea unei cantitati de whiskey este necesara si face parte din proces.
Cand credeam ca am scapat de tur, ghida ne spune cu mandrie in glas ca acum suntem invitati la o degustare. Era doua dupa-amiaza, eu nu mai mancasem nimic de la micul dejun si aveam in fata un pahar normal (a se citi „mare” in acest context) de Jameson cu suc de merisor (cranberry juice). „Adriano, Adriano! Ce-mi faci?! Iar beau in amiaza mare pe stomacul gol?”. Sa mai spun ca era prima oara cand gustam whiskey? Bine, nu mai spun. Spre suprinderea mea, chestia din pahar avea un gust foarte bun si din cauza sucului, alcoolul nu se simtea atat de tare pe cat ma asteptam. Asa ca am putut sa beau tot paharul si nu am avut probleme de echilibru dupa aceea.
In timp ce eu ma concentram asupra bauturii mele , doua mese mai incolo avea loc o testare de whiskey – alta parte a turului. Catorva bravi voluntari li s-a dat sa bea whiskey din Scotia (distilat de doua ori), Jameson (distilat de trei ori) si bourbon (distilat o singura data) si li s-a cerut sa spuna pe care-l prefera. Au fost unul care l-a ales pe ala scotian, unul care a ales bourbonul dar majoritatea au spus Jameson! Castigatorul Jameson a zis, si Jameson a primit!
Gata! Am vizitat si Distileria, am facut cunostinta si cu Jameson, pot sa ma consider un pic mai culta intr-ale bauturii si atat. Turnul ala, cu care am fost ademenita, l-am vazut de jos, de la poale, ca de vizitat nu se mai vizita de niste ani.
***
Si totusi daca vrei sa vezi irlandezi? Daca te-ai saturat sa auzi in jur italiana, spaniola, germana si toate limbile pamantului cand tu ai vrea sa auzi engleza cu accent irlandez si sa vezi tipi blonzi? Mi se sopteste in casca ca unul din aceste baruri este langa parcul Stephen’s Greene, pe Baggot Street si se numeste Foley’s Bar. Pe restul va trebui sa le descoperiti singuri. Cheers!
